joi, 16 iulie 2015

Aproape, aproape...

A trecut timpul, atât de mult timp a trecut, că nici nu îi mai pot ţine adevărata-i măsură... Şi nu te-am văzut, şi nu m-ai văzut de tot atât de mult, cât ştim acum că e timp deja trecut. Tot de-atunci eu mai nimic despre tine nu ştiu... Tu încă, din ceea ce lasă cuvintele scriselor mele să se înţeleagă, mai afli câte una sau câte alta despre mine. Însă te ştiu căutătoare a mai mult, a întregitoarelor amănunte, voind ca nimic din ceea ce a fost, din ceea ce poate fi, dar mai ales din ceea ce va fi, să nu uiţi...
Îţi este câteodată dor de uitare, îţi cauţi motive de a avea puterea uitării, măcar pentru o clipă, acea clipă în care să îţi arunci privirea spre căutarea unui alt drum, un drum pe care să poţi zăbovi aşa cum zăbovesc toţi cei care s-au învăţat să se piardă şi să îşi piardă chiar şi speranţa de a fi ceea ce şi-au dorit să fie, în vremea când se încredeau mai mult în cele ce le auzeau spuse de cei din juru-le decât de ceea ce le era dat să simtă că vor fi... Îţi este dor, câteodată, să vrei să ştii cum e să fii ca toţi ceilalţi, deşi bine ştii că, din toţi ceilalţi, mulţi sau puţini, poate nimeni, sau poate mulţi prea puţini, ar putea fi trăit ceva asemenea a ceea ce tu ai trăit, ca să poată să îţi fie asemenea ţie, sau tu să te poţi asemăna cu ei...
Îţi este dor să ştii cât îmi este de dor de ceea ce îmi este dor, şi-ţi este dor să ştii de ce îmi este dor atât cât ştii că-mi poate fi de dor... Şi te ştiu căutând să dezlegi înţelesuri şi să înţelegi necunoscutele întâmplări ce m-au dus departe, dar mă lasă totuşi aproape, într-o apropiere din care pot să-ţi văd ochii privind literele ce conturează forma trecutului de care numai noi ştim şi care dă contururi viitorului care, fără ocolişuri îţi spui, împreună se va trăi. Ştii, dar vrei să ştii că nu ştii, voind mai aproape de clipa căutării, descoperirea, trăirea, fapta, bucuria, împlinirea...
De-aici, din lumea umbrelor de lumini şi a luminilor ce dau esenţă trecutului prin semnele viitorului, eu dau trecutului ce-i al trecutului, pentru ca viitorul să aibă ceea ce este al viitorului, păstrez bucuria a ceea ce a fost, pentru ca ceea ce va fi să fie înălţător, şi prin ceea ce înălţare va fi, bucurie să rodească şi urme de rod să îşi aibă. Şi-mi este dor, îmi este atât de dor de tine, cea neştiută în felul în care ştiinţa este întreagă, ştiută însă în felul în care neştiinţa a rămas de mult în trecut, cea necunoscută, în forma în care cunoaşterea se poate numi întreagă, cunoscută însă prin micile şi definitoriile zvâcniri ale recunoaşterii unei deja realităţi incontestabile. Şi-mi este dor, atât de dor, de-a fi ceea ce tu ştii că sunt, dincolo de tot ceea ce mă ştiai a fi şi ceea ce se ştia că sunt.
Cât ochii nu mai văd, ar spune mulţi că tot atât de multe, şi chiar mai multe detalii şi amănunte sunt pierdute, şi pierdute fiind, chiar şi trăirile sunt mai sărace, fiindcă doar lumina zile, ca şi clarul ca lumina zilei, defineşte tot firescul lumii. Mi-e şi mie dor de toate astea, ştite fiindu-mi, însă îmi este mult mai clar orice amănunt care în lumina aceea pe care o ştiu toţi, se arată doar pe o singură faţă, păstrându-şi nevăzută, chiar uitată, pe cea de-a doua şi pe toate celelalte feţe ce le poate avea. Toate formele cu totul şi cu totul altfel, realte şi cu mult mai clare, profunde şi născătoare de imbolduri şi simţiri, altfel, cu totul altfel, cu mult mai mult altfel, decât le puteam, cu mintea, privindu-le în acea lumină ce dădea vedere ochilor, preface în adevăruri care să nu fie înşelătoare. Şi-aşa pot să te văd şi dorul de chipul tău îmi e mie mai puţin greu decât ştiu că îţi este ţie, ştiut astfel fiindu-mi cât îţi este de greu. Şi te văd aplecată asupra unor gânduri care desfac în mii de înţelesuri literele cuvintelor mele, încercând să spui, când mai tristă, când mai veselă, când mai nerăbdătoare, când mai înţelegătoare, când mai supărată ori când mai înţelegătoare, că nu o trecere în zadar îţi este împăcare, că nu o aşteptare continuă îţi este alinare, că nu în vis îţi vrei trăirile şi nici faptele şi nici simţirile...
Tu, dintr-atâta dor, mă chemi în vise şi în vise mă vezi, şi în vise, cu mine trăind, te laşi cuprinsă de liniştea care îţi este alt motiv de dor, asemenea cu cel care eu îţi sunt. Îţi iei atât cât îţi trebuie, atât cât sufletul tău cere, din liniştea privirilor mele înspre cerul senin al zilei, ori spre stelele cerului nopţii, ca să poţi să ştii că nu ce-ţi spun judecăţile, nu ceea ce se cuibăreşte în mintea care, dis de dimineaţă se înghesuie la poarta gândurilor negre, este ceea ce va urma, şi că în ceea ce va urma, tocmai ea, mintea, care te încredinţează că ai întru totul dreptate, se va ruşina, ba chiar se va lăsa purtată de valurile incontestabilului şi va face alte judecăţi, potrivnice celor care acum croiesc drum de pierdere şi pierzanie, ca şi altădată, atunci când ţi-a făcut viaţa miză de pariu şi pariul l-a pierdut, aşa cum sufletul îi tot spunea că va fi.
Departe mă cauţi, greu îţi este să crezii că sunt aproape de tine. Aproape mă ştiu, chiar dacă departe este un adevăr a ceea ce făpturile noastre sunt. Nu prea mai disting contururile, dar formele tale, cele ştiute sau doar mie ştiute, îmi sunt definite, până în cel mai, crezut, neînsemnat amănunt. Cu toate câte nu mai văd, mai mult mi-e dat ca vederea să nu se mai definească prin ceea ce era...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...