Găsitu-ţi drum închis

Te-ai gândit să fugi, după ce te gândisei să te întorci alergând. Înainte de a te gândi la asta, cu graba plecării ai încercat să cazi la înţelegere, dar cum ea nu ţi-a înţeles motivele, n-a vrut să-ţi fie de ajutor. Doar pentru că nu putusei să faci faţă adevărilor care eram, doar pentru că în câteva zile ţi se arătase o oglindă în care puteai să vezi diferenţa între a vrea şi a dori, doar pentru că amănunte la care renunţasei, numindu-ţi-le nesemnificative, le reavusesei, amintindu-ţi că poti şi în trăiri să fii tu, dar gândul ţi-era la ceea ce pătimaşul vis încăpăţânat voia să te facă mândră de puterea de a schimba, şi preface, un maldăr de resturi, adunate de pe unde se va fi putut, într-un munte cu creste semeţe, ai fugit, crezând că departe, departe, poţi ajunge...

Şi-ai fugit, fără să mai ai alt gând decât al timpului pierdut, de care nu voiai, nici acum încă nu vrei, să îl ştii piedut degeaba. Încă mai crezi, când îţi pui sufletul să privească în altă parte, în amintirea zilelor în care oglinda nu-ţi mai arăta ceea ce vedeau mai tot timpul văzătorii, ci pe tine, cea care şi văzută puteai fi asemenea, în laurii care te vor recunoaşte ca pe cea care ai învins întunericul poleit cu scame de lumină, dar cele câteva scame de întuneric ce încă se foiesc, chiar se zbat, în tine, să te cheme în somnul nevederii, să te facă ascultătoare a năzăririi maldărului ce, mai mult sau mai puţin auzit de alţii, se crede mai presus de înălţimea ta, de înălţimea pe care poţi să ajungi, mai presus de înălţimea la care cei ce merg pe drumul sfinţeniei au ajuns. În clipele de zbateri ale lor, cele ce au făcut ghemul nod, reuşind să te convingă să te întorci cu susul în jos, crezând că privirea ta e greşită şi Cerul e pe undeva prin adâncuri, de-acolo de unde a venit neobişnuitul asemenea semnului izbăvirii, te-ai lăsat prizonieră fugii...

Şi-ai fugit, şi, deşi bine îţi era ştiut că, nu doar pe grabă, dar mai ales pe grabă când pleci, urmele nu se mai şterg niciodată, fiind chemare pentru cândva, într-un cândva care îşi are motive sau într-un altfel de cândva, când motivele nu se mai lasă ştiute, ai crezut că poţi să te rupi de ceea ce era deja ancorat în trecut, ca pilon luminos, ca far. Ai lăsat în urma ta, şi mi-ai lăsat spre păstrare, cuvinte şi trăiri. Le-ai lăsat, nu ţi le-a cerut nimeni, dar lăsate fiind, ele se vor păstra până ce va veni vremea când se vor împlini şi ţi se vor alătura, fiindu-ţi atunci, aşa cum acum ţi-ar fi fost, de mare ajutor în drumul tău, cel pe care mergând, şi eu ţi-am fost călăuză, şi tu mi-ai fost călăuză, şi am fost împreună călăuze, şi, când ne-a fost de trebuinţă, călăuziţi am fost, pe drumul cel drept, jalon de nişte întâmplări începătoare ale învăţării. Pe acel drum, la ceas de seară, nevăzut de ochii cercetători ai celor caută de trebuinţă faptele altora, neştiut de cei care vor să ştie şi ceea ce alţii gândesc, fără căutări şi întrebări puse doar ca să lase în nemişcare simţirea, ne-am fost răspunsul de care aveam nevoie pentru a şti că suntem aceiaşi noi, făuritori de viaţă şi deschizători de drum înălţător, pentru viaţa ce nu se doreşte degeaba trecută. În acea primă clipă, simţindu-se în primejdie, geana de întuneric, supărată că Cerurilor le-ai atins înaltul, îmboldind, pe la spate teama de necunoscutul feţei cunoscute, spre ajutorul hăurilor căutând, ţi-a fulgerat o clipă de trăire, urlându-ţi porunca de a te desprinde, de a coborî, de a da mâna fugii, cea care deja, acum, te face să te ruşinezi, de a-ţi fi chiar de tine teamă...

Şi-ai fugit, începuturile lăsându-le neterminate şi azi, când ţi-e dor de adierea unei şoapte care să-ţi limpezească măcar un gând din nesfârşitul şir, ce înaintea somnului nopţii vine, furându-te spre neodihnă, cauţi, fără a te întreba, dând lacrimilor socoteală şi înfrânându-le a se arăta, ştiind că astfel vei fi de ele cu degetul arătată, ca fiind cea care ai lăsat nălucirea să ia locul bucuriei, o pernă care să-ţi fie sprijin în încercarea ta de a te feri în a privi, drept în ochi, ochii Cerului, cei pe care, în clipele de linişte pe care, după multa şi mult durata nelinişte, prin zvâcnirea clipei ce chiar tu erai, ţi-o regăsisei. Şi cauţi acea pernă care să fie aceaşi cu cea pe care stăteai când te-ai furat preastatornicului pas bătut pe loc, când pe mâine îl găseai mai aproape de tine decât pe azi, întrecându-l doar acum-ul care, atunci, îţi era însăşi viaţa. Însă tocmai atunci, când sufletul, găsindu-şi perechea şi regăsindu-şi puterea spre a te despiedica, de a rupe orice legătură a dorinţelor de a nu pleca unde îţi este drumul, nemaicerând minţii să stea calmă la orice ar fi făcut-o să tresară, îndoiala şi neputinţa de a trece dincolo de împământenitele şi sordidele obiceiuri de a se pune, înaintea fiinţării, avutul, s-au arătat a fi secure tăietoare a uitatului şi abia regăsitului obicei de a împărţi întregul pe jumătate şi a-l şti mereu întreg, şi s-au atârnat de timpul care ştiau că va urma, fiind necesar pentru a se cerne nisipul de piatra nemuritoare şi de a se spăla de praful ce ţine cu dinţii de orice pentru a nu pieri, în neantul al cărui semn este, pentru a te comvinge să faci pe plac nefireştii fugi din faţa înfloririi florilor de primăvară, chiar în prag de sfârşit al toamnei...

Şi-ai fugit... te-ai întors în singurătatea în care ecoul îţi răspundea prin aceeaşi întrebare, neavându-şi răspuns, în care faptele-ţi sunt la fel de singure precum se ştiu când încă nu sunt făcute, în care umbra ţine loc de privire şi doar ea ştie câte ţi-ai dori şi cum îţi doreşti a fi casa realităţilor de zi cu zi. Acum ştii cât de departe ţi-a ajuns fuga. Şi tot acum încep să ţi se limpezească înţelesurile care atunci îţi spuneai că sunt definitive. Acum îţi spui, şoptit, când te simţi mângăiată de firul ierbii sub piciorul ce calcă, gol, pe pământurile în care credeai că se poate îngropa un adevăr la fel de adevarat precum propria-ţi existenţă, că definitivul în care l-ai crezut, amăgită de întâmplarea căreia tu i-ai dat un drept cu mult mai mare decât putea ea fi, era de fapt provizoratul definitoriu al unui început al sfârşitului ce azi îşi trăieşte, mai mult târându-se, clipele de dinaintea eşafodului care va tăia noduri şi parâme, cele ce au fost împletite în nopţile în care tu îţi trăiai bucuria iar alţii se dădeau de ceasul morţii fiindcă ajunsesei unde niciodată nu te puteau ei face să mergi. Dacă nu fugeai, acolo îţi trăiai astăzi visele prin toate faptele tale. Dar acele zile, cândva, vor fi...

Altfelul acum

S-au trecut zile, s-au trecut ani, s-au trecut timpuri... Într-un fel, parcă tocmai dintr-o intenţie a rostului, de a aduce aminte că ce-i dat e dat şi ce-i scris e scris, ieri a trecut într-un mâine care, întorcându-se într-un azi al adevărului, te-ai putut convinge de acel ieri pe care mereu, zdrobindu-i înţelesul, precum şarpelui ce ţi-a ieşit, prin câmpurile cu nisipuri mişcătoare, în cale, pentru a-ţi spune că vântul este măsură a timpului când duce de colo-colo ceea ce nu mişcă de n-are cum se mişca, neavându-şi motiv de a se împământeni, degăsindu-şi cale de a sta locului..

Azi este azi, există, şi îl vezi cum se schimbă, clipă de clipă, aşa cum acel azi care n-a stat, n-a vrut să cadă la învoială cu aşteptarea pe care o încălzeai la sân, sperând că este pasăre măiastră, el, bine ştiind-o ca doar mare răpitoare de timp, se tot schimba şi preschimba, şi se depărta de tine, lăsându-te pradă întunericului morţii, în moarte fiind toate cele ce nu se putea duce şi aduce în lumina soarelui ce-şi pierduse puterea ieri ca să poată fi azi mai luminos şi mai înălţător. Azi este azi, e altfel decât ieri, nu-i aşa cum voiai să fie ieri sau într-un alt ieri, nici cum credeai că o să fie, într-un ieri al unui alt ieri, care şi el, la rândul lui, n-a fost precum a fost voit, ci doar întâmplător.

Despre câte au fost adevărate, despre cele care au fost adevărate, azi ştii, aşa cum ştii şi despre câte nu au fost adevărate ori despre cele care nu au fost adevărate. Ar trebui, azi, să ştii şi despre toate cele care le-ai crezut adevărate, crezându-le, întru totdeauna, adevăr, realitate şi destin, încrezându-te, fără a sta prea mult pe gânduri, în ele. Dacă azi încă nu ştii, e timpul să le desluşeşti, să le treci prin toate sitele şi să le ştii. Fiindcă de cumva nu sunt nici azi adevărate, învechite fiind, doar dacă ţi le vrei ştreang poţi să crezi că, într-un cândva, fi-vor, de azi nu sunt deloc aşa cum ai crezut şi poate mai vrei să crezi. Şi trebuie să cerni totul azi, să separi grâul de neghină, şi trebuie să vezi de nu cumva, de boabele de grâu s-a lipit praful colbului stârnit de vânturi ori de răsuflarea ta înfierbântată.

Ţi-e vrutul azi spre a înţelege ceea ce ai vrut ieri şi n-a fost vrut să fie, ceea ce azi vrei şi dacă ai motive să poţi aştepta să fie mâine. Multe răspunsuri şi eu caut, şi mă poţi întreba, ca să nu mai laşi răgaz trecerii să fure clipa care poate să despice în două buturuga cea mare ce în drum ai pus-o, ca pe el să nu meargă decât ceea ce îţi doreai tu să meargă, şi să o crape pe cea mică, cea care ai tot aşteptat-o să se aşeze în drumul cel mare ca să fie piedică trecerii drumului înspre capătul pe care şi-l avea, capătul pe care astăzi, zărindu-l, nu te mai poţi îndoi că nu al tău era, că nu pe tine te aştrpta... Întreabă-mă, orice vrei să mă întrebi, fiindcă multul de ieri azi e puţin şi mâine va fi deja şi mai puţin, peste noapte poate să se împuţineze mai mult decât poate cineva să spună, sau se poate să fie mai puţin decât tu azi, deloc optimistă, mai ai putere să poţi să crezi... Întreabă-mă...

Ieri a fost ieri, şi l-ai văzut schimbându-se, repede, dintr-un tot într-un nimic, fără să-i pese că îi dăruiai gânduri şi trăiri, clipe de nesomn şi speranţe, prin care nu doar viaţa ta s-ar fi trăit în fericire, ci chiar lumea întreagă, de-ar fi fost să o poţi cuprinde, fericită ar fi fost. Era ceea ce trăiai tu, era ceea ce voiai tu, tu aveai motivele tale, el avea motivele sale însă. N-aveai cum să mergi pe cale lui, nefiind calea ta, nu putea să-ţi facă pe plac, ştiindu-se efemer şi nefiind pregătit a da apă la moară celor care îi cereau să fie nemuritor, tot la fel cum nu era pregătit să o taie la sănătoasa pentru cei care îi cereau să se treacă fără urme, ca şi cum nu ar fi, fiind drept pentru acei care trebuiau să-l trăiască într-un azi al lor, trecător înspre mâine.

Ţi-e vrerea azi de a şti tot ceea ce se întâmplă şi de a cunoaşte ceea ce va urma, ca să fii pregătită să-l trăieşti pe mâine. Multe răspunsuri se găsesc în renunţările la ceea ce a fost ieri, şi mai toate piedicile ce crezi şi tu că vor fi, se ţin scai, prin ţinerea aproape a ceea ce ai gândit sau făptuit ieri, de moarte, chiar prin trecutul în care s-au dus fără alte urmări decât cele din amintiri. Din vremurile în care eu mă căutam pe mine printre adevărurile şi neadevărurile de care mă înconjurasem, de când mă luptam cu mine pentru a mă recâştiga prezentului care mă aştepta să-l trăiesc, am păstrat, şi pot azi ţie să-ţi dau, multe răspunsuri de care ai nevoie pentru a-ţi voi prezentul în care viitorul vrea să pună pas hotărâtor, dar te laşi cutremurată de ideea nesiguranţei, în următoarea zi, cea pe care o vezi ca mâine. Orice vrei să mă întrebi, întreabă-mă, din sumedenia de învăţăminte pe care eu le-am tras, vei avea la îndemână uneltele pe care să le pui la treabă spre a-ţi desţeleni drumul. Ca să poţi să nu mai ai îndoieli, întreabă-mă...

Astăzi şi eu, şi tu, suntem prezentul, şi viitorul suntem în măsura în care suntem cei care am păşit prin trecut, cei care avem trecut, în urmele şi amintirile noastre, ca podium a ceea ce suntem şi eşafod a tot ceea ce am fost. Şi, cu adevărat suntem viitorul, şi eu, şi tu, dacă luăm faptele de azi ca fapte ale zilei de azi, unice şi altfel decât orice altceva s-ar fi putut să mai fie, asemenea, dar nicicum la fel, dacă luăm faptele zilei de azi ca pe un început şi nicidecum ca pe o continuare sau, cum se mai întâmplă oamenilor, uneori, ca pe un fapt comun, necesar şi firesc, fără a le accepta şi urmările ca fiind fireşti. Avem azi şansa de a ne reda vieţii şi, prin viaţă, eternităţii. În altfelul acum ştim că tu ai fost tu, eu am fost eu, ştim că tu eşti tu, eu sunt eu şi noi suntem noi, ştim că noi vom fi, fără să ne pierdem de ceea ce suntem. Timpul, de unul singur, fără să ne spună, făpă să ne ceară nouă părerea, pune ordine în dezordine şi usucă mlaştinile. Şi singur îşi ia dreptul de a se şti trecut şi a se şti viitor, de a-şi privi în urmă doar pentru a-şi potrivi mersul, chiar dacă oamenii vor să meargă împiedicaţi.

Acum suntem, vrem ori nu să recunoaştem, altfel, altfel decât am fost ai trecutului, altfel decât ne-am ştiut, altfel decât am fost ştiuţi, altfel decât ne-am vrut ştiuţi şi, mai ales, altfel decât ne-am vrut cunoscuţi. Am trecut eu praguri, tu încă mai stai în faţa unora, asemănătoare celor ce mi s-au lăsat cunoscute. Sunt altfel eu că ţi le pot descrie văzute şi dintr-o parte şi din alta, eşti altfel tu chiar prin faptul că le vrei trecute. Cum eu credeam că n-am curaj să trec de ele, cândva, aşa nu ai tu acest curaj... Suntem altfel, repet, şi dacă tot m-ai aflat, întreabă-ma... Întreabă-mă orice...

Visul ca timp

Trăiesc prezentul ca să nu rămân cu înţelesurile trecutului în urmă, ca să pun unele lângă altele faptele, unele lângă altele gândurile spre a-mi pierde întrebările despre ceea ce acum există, punând unele lângă altele realităţile. Iar dacă printre cele puse unele lângă altele mai rămân crăpături pe care gheaţa le poate lărgi, sau vântul îşi poate face de cap, visul visul pune restul, acel rest care face întregul întreg adevărat.

Ţi-am spus, îţi mai spun şi acum, la fel: nu fug de trecut, nu fug de viitor. Şi nu fug de prezentul pe care îl făptuiesc pas cu pas, şi nici visul nu îl iau ca pe o glumă a minţii, a dorinţei, a faptei sau ne-faptei. Visul, cu tot ce-mi aduce din viitor, cu ceea ce-mi readuce din trecut, cu ceea ce mă face să văd prezentul cu ochii pe care în vis doar pot să vadă ceea ce nu se vede, este totuna cu prezentul, dar şi semn că mă las tentat a închide ochii, faţă-n faţă cu realitatea pe care mai am dorinţa de a o face altfel decât va trebui să fie. Fugind, doar m-aş avânta într-o alergătură care s-ar pune ea să fugăreas-că timpul spre a-l îmbătrâni.

Dacă ţi se pare că a trecut mult timp de când nu ţi-am spus despre tine, despre mine nici măcar cât despre tine nu am spus, nu fi nici veselă nici tristă. N-am spus doar pentru că mi-a trecut prin gând să-ţi spun. Dar gândul aduna şi aduna veşti despre tine, cea ascunsă în cotloane dosite de lumina care le-ar fi făcut pline de via-ţă. Tocmai această lipsă m-a făcut să înţeleg de ce cauţi cum să arăţi că nu îmbătrâneşti, de ce îţi este atât de frică de bătrâneţe... Timpul îşi arde măsura pentru a te salva... Şi, arzând, te trece...

Când visul meu nu are linişte, ştiu că linişte tu nu ai, când eu, visând nu am linişte, ştiu că trecutul e cel care, în zbaterea-i de dinainte de moarte, îşi asumă libertatea de a scoate, din tainicele ascunzători, motivul întâmplărilor de care ne-am făcut răspunzători, nefiind răspunzători. Şi-i să în vileag pe cei care, sub acoperişul încrederii ce şi-o aveau, în ideea de firesc, se vroiau stăpâni, stăpânitori şi înstăpâniţi pe viitorul nostru, se prindeau în hora absurdului încercând înălţimea cerului, pe întuneric, când nu-i puteau dovedi înălţimea, cu degetul mic. Şi au crezut, până mai ieri că l-au atins. Dar adâncurile i-au întrebat de noroiul de sub unghii...

Eu adun ideile, tu cauţi să te regăseşti, voindu-te să fii ceea ce ai fost, voind să fiu cel care am fost. Din amintiri nu poţi înfăptui nici o trăire, cel mult poţi să o retrăieşti, în vis doar, de cumva se-ndură timpul, poţi să-mi vorbeşti şi să-ţi ştii sufletului uşurarea că adevărurile sunt rostite. Şi doar visele te mai îmbrăţişează, doar în vis te mai găsesc, ca altădată, privitoare spre ceaţa orizontului şi mai pot să-ţi arăt înseninarea ce, în spatele fumurilor care te-au împins peste praguri şi peste marginile drumului, fără să mai poţi alege altul, neavând de unde altul să alegi. Doar în vis mai vezi acum drumul, doar în vis mai vezi ce era să fie. Şi te zbaţi...

Amintire doar mai eşti, gând nicidecum, motiv nu mai ai cum, motivaţie doar de nu m-aş gândi spre mai departe. Visului, trăitoare fiind, ştiu că trăieşti! Mie mi-au rămas însă întregi cuvintele, de oricine ar fi fost rostite. Timp de-ai vrut să-mi furi, mi-ai furat, gânduri de-ai vrut să-mi pierd, m-ai făcut să le pierd. Dar de cuvintele ce mi-au rămas, aşa cum au fost rostite, ţi-a fost dat să uiţi, cu ele n-ai putut nici să te înţelegi, nici să le amăgeşti, nici să le tai rădăcinile. Şi au rămas înrădăcinate în tine, chiar dacă prin mine trăiesc, fiind chemare pentru totdeauna, şi blestem pentru toate neamurile-n care, de-acum încolo, după tine vor fi să fie vremurilor trăitoare. Vieţii cu viaţă-i plăteşti, şi de viaţă legate erau. Visului vieţile ce vor veni le sunt deja ştiute şi deja vieţii de acum se arată.

Încă mă ştii ca fiind cel ce am fost, cel spre care gândul ce-l aveai venea, lăsându-se ştiut. Dar pe cel care sunt nu-l mai ştii... Nici de puterea ce ţi-ai avut-o nu mai ştii, puterea ce-o am n-ai cum să o ştii. Oricare ţi-ar fi gândul, doar semnul lui mi se arată, pe tine cea de altă dată, strivită între neputinţă şi păcatul ce ţi l-ai pus pernă şi chiar aşternut. Oare de ce niciodată, în vis, nu dormi?

Trăiesc prezentul pentru a-mi avea trecutul rânduit după motivele pentru care mi-a fost în felul în care mi-a fost şi nu într-un fel care ar fi putut să fie. Pe muchii de cuţit s-a pus de oricâte ori simţea cuţitul ghilotinei sau securea călăului şi chiar acesta care a fost putea altfel să fie de un altul era să fie. Pe când nemărginirea o avea în faţă şi-a ales mărginiri care acum pot doar ca să fie motiv de discuţie, să se reamintească aducând acea otravă a sufletului şi minţii, banalul dacă, în faţă. Trăiesc acum înţelegându-l, şi nu îmi pasă de vrea, ori de nu vrea, să-i amintesc mărginirile ce-i lasă doar drumul spre moartea ce-l redă doar amintirii, niciodată făptuirii. Tu-ţi faci vise că-l vei înţelege, eu visând îi surprind înţelesurile ce le avea atunci. Tu visezi ca să-ţi uite plânsul de absurdul prezentului, eu în vis mi-am uitat motivele de a mă plânge, ori de a plânge.

Azi, cu visele mele glumesc şi glumesc despre ele cu cei care îşi doresc, în vis, să li se arate ceea ce nu s-a întâmplat. Cu cei care îşi doresc visul să le dea înţelesurile trecutului, de toate vorbesc, ştiindu-le, după dorinţă, că sunt cei care zilei următoare îi lasă rostul aşa cum îi este dat, fără teama a ceea ce numesc ceilalţi rău, fără îmbuibarea pe care ceilalţi o au, crezând că de le-ar fi ştiut, ar schimba ceea ce nu le-ar fi pe plac. Râd şi glumesc, ca să înţeleg câtă putere crede omul că are şi câtă putere crede că îi trebuie ca să-i fie îndeajuns când schimbător se vrea. Mi-e râsul plâns, ştiind pe ce drumuri îşi mână paşii. De multe ori şi pentru tine, pentru când de credinţă te-ai pierdut şi te-ai lăsat îngenunchiată de neputinţa de a nu fi prima, de neputinţa de a întelege rostul şi menirea vieţii altuia, menirea şi rostul vieţii tale. Pentru asta plâng cât plâng, dar pentru ceea ce va urma, dacă păsările, ce dimineaţa te fac să te trezeşti că vine dimineaţa, le vrei asculta, le vei auzi plângându-te. Dar visele tale chiar şi de ascultarea lor te îndeamnă să fugi...

De amintiri tu ai timp, dacă nu ai, ţi-l faci. Eu nu mai am, am însă destul timp să trăiesc. Ca să am atât cât să mi-ajungă, i-a lăsat visului toate motivele să mi-o ianainte, să trăiască, dacă îşi doreşte, înaintea mea toate cele care îmi vor fi să le trăiesc. Eu trăiesc acum, el, înaintea mea trăind, îmbătrâneşte. Dar temerea că prea multe adunând, nu va avea timp să-mi spună ceea ce, trăind, învaţă, i-o simt, şi-i las libertatea de a-mi spune poveştile vieţii lui, din trecut până-n viitor. De prezent niciodată nu-l întreb, am înţeles de ceva vreme că el nu a avut niciodată de ce să înveţe ce înseamnă acum. Acum doar pentru a-l trăi noi, cei care vrem să trăim, există. Doar că mulţi vor clipa să o trăiască, crezând că acea clipă înseamnă acum.

Prea devreme te trezeşti, deşi ţi-ai dori să te trezeşti mai târziu... prea tîrziu adormi deşi ţi-ai dori să adormi devreme... Ţi-ai rătăcit în deznădejdea care te-a cuprins din clipa în care n-ai mai putut să laşi pământului semnul crucii şi l-ai oprit cu mult deasupra, de teama de a nu te lovi furia Cerurilor ce-ai dezlănţuit-o, orbită de lucitorul negru al întunericului care.ţi promitea trepte şi podiumul de care neputincioşii într-ale lor îţi vorbiseră cândva şi te iscodeau, pe vremea când încă îţi vedeai drumul tău, de faptele ce nu le voiai face precum le vroiau ei, de calea ce nu o voiai precum ei o vroiau, de răbdarea pe care o aveai şi ei nu şi-o mai puteau avea. Când ura şi-a aprins făcliile, ai orbit şi-ai încurcat drumurile. În acea clipă, lovind, visele ţi le-ai deznădăjuit, împrumutându-le deznădejdea ta. Acum ele îşi plătesc datoria şi chiar dobânda ce, prin faptele tale, clipă de clipă, mai mare şi mai mare ai făcut-o.

Trecutului nu-i mai plătesc bir. Nu-i cer nimic, nu-mi cere nimic. Eu îi las tot timpul pe care şi-l doreşte pentru a-şi trăi în linişte bătrâneţea. Pe tine te-aud în vis cum îl tot iei la întrebări... Şi, în vise, te-aud, întrebându-te de de ce îţi este tot mai greu să te priveşti în oglindă, şi-ţi aud fugarul îndemn de a-mi căuta drum spre bătrâneţe. Deşi, n-am uitat, de atâtea ori ţi-am spus că eu nu voi îmbătrâni, încă mai vrei să fim la fel... Ce răspuns să-ţi dau, cum să te fac să înţelegi? Atât pot să-ţi mai spun... Trecutul, mie, doar în vis mi se arată. Şi tu eşti vis, ca şi visul nopţii trecute... Trecut!