duminică, 17 august 2014

Răbdarea, semn de rod

Greu să iau o hotărâre nu îmi e, greu să faci pasul pe care doar crezi că l-ai face îndărătnic nu îţi este, nici acum nici când va fi început de fapt împlinit, greu, în felul în care va trece timpul, va fi până ne vom avea drumul ceasului de seară ce-şi va avea urmare prin dimineaţa primei zile în care vei şti că eşti ceea ce nu erai însă ţi-a fost dorinţă să fii, împlinită aşa cum îţi erau aşteptările care ţi-au dat răbdarea de a nu te lăsa uşor convinsă de ispiti-toarele vorbe despre faptele din juru-ţi.
Apasă greu, pe umerii amândurora, vorbele celor din jur, care, sunt făcute să fie îndemn sau sunt făcute să fie oprelişte. Şi grele sunt pentru că, dacă stăm strâb pentru ca judecata să ne fie dreaptă, îndemnurile pot fi de ajutor sau, la fel de bine, motiv de a ne opri din a duce la capăt o pornire, iar acelea care pot să ne fie cale mijlocitoare de a ne stăpâni pe noi înşine, şi astfel de a ne feri pe noi de răul din noi, pof fi, la fel, de folos sau pot fi motiv de încăpăţânare în a face, spre încercare, chiar şi pentru fapte care nu se mai găseşte nici o cale de întoarcere, şi altfel este astfel înaintarea. Nici drumul, nici calea, apăsătoare nu sunt şi vedea-se-vor că nu vor fi fost, ci doar prima clipă după ce se vor fi aşezat trăirile în vadul realităţii. Este acea clipă când se pot porni valurile unor regrete ale unei mândrii mocnite sau, dimpotrivă zborul şi visul de înălţare, dat de înţelesul şi acceptarea unei realităţi conturate încă de pe vremea unui trecut ce nu avea cunoaşterea acutalului incontestabil prezent, la fel ca şi ceea ce va deveni atunci un viitor încă de nedesluşit.
Bucuria nu vine în urma unei aşteptări încordate, şi nici nu este urmarea unui plan bine pus la punct, urmărit, pas cu pas, în a se ajunge la un punct final, motivat de un scop şi un obiectiv. Bucuria nu împlineşte o poftă sau o dorinţă, şi nu e bucurie acea ajungere undeva prin căţărarea pe umerii altcuiva sau prin călcarea în picioare a cuiva, chiar a propriei persoane. Şi nici când plata este mijlocul de a face ceea ce se simte a fi plăcut, ori pe plac, când totul este un schimb, chiar dacă place sau de folos este, bucuria nu se grăbeşte a se arăta. O aşa bucurie nu este dată decât de mintea omului, care se simte plin de el şi mândru, dar la scurt timp cade precum piatra din vârful unui lance, infiptă în pământ pentru cât îi trebuie purtătorului ei să se odihnească. O altă dorinţă porneşte o altă aşteptare încordată, un alt plan, o altă încercare de a călca pe ceva, o altă plată... un alt război în care nici o rană nu are timp să se vindece.
Rostul vieţii grabnic se strică şi grabnic poate fi de alţii schimbat. Fiindcă, la fel cum taie în carne vie încrâncenarea într-o aşteptare cu motiv ridicat la rangul de unicitate a binelui, graba lasă, neruşinată şi nepăsătoare la buna simţire sau la speranţa trăirii prin simţiri, totul, buna cuviinţă, respectul, esenţialitatea, adevărul, încrederea, credinţa, cinstea, demnitatea, speranţa, îl face pe om să fie urât şi, după făptuirile grăbite, într-un mai apoi, de aproape sau de departe, să se vadă, să se ştie şi să se simtă urât şi murdar, să deznădăjduiască şi să se prindă iarăşi în hora ei, grabnic voind să îndrepte ceea ce vede că mai poate îndrepta, din ceea ce a stricat. Şi mai joacă, încă odată, şi încă odată, în aceeaşi horă, până când ajunge să-şi irosească tot timpul vieţii, de nu-şi vine în fire, de nu-şi află răspunsul la motivul cel necrezut ca motiv, acela care nu l-a lăsat să vadă că negrul, chiar dacă în lumină strălueşte, nu este alb, ci negru pentru totdeauna rămâne, dacă mereu şi mereu, nu se pribeşte pe sine pentru a şti dacă, în grabă, nu-şi dă la o parte propria viaţă, adevărata trăire, cea care pleacă din ceea ce este şi nu din ceea ce vrea să fie.
Istovitoare se arată la faţă, singurătatea, omului, şi e cu mult mai istovitoare când îi este pusă pe umeri de alţii sau de faptele altora. Şi n-are această singurătate leac în nimic altceva, decât în om, omului, dacă nu este îmbuibat cu prea multă mândrie şi învăţătură făţarnică, ori cu nesaţul dorinţelor trupeşti, nefiindu-i prielnică goliciunea din juru-i. Nu sufletul este singur, dar tocmai el, care ştie ce înseamnă nesingurătatea, ştiindu-se responsabil şi pentru fireasca existenţă trupească, pentru trăirea în cugete şi fapte, se face păstrător al motivului pentru care omului i-a fost luată nesingurătatea, al poruncii împărţirii binelui şi împărţirii oricărui rău, trăgând de mânecă mintea omului, spre a o face să ia aminte la goliciunea pe care i-o pune în spate, doar pentru că ea se vrea a se şti singura în măsură a hotărî ceea ce este bine, singura care poate să vadă diferenţa dintre bine şi rău. Prin semnele goliciunii, care asemenea unei boli fără leac se face simţită, ajunge şi ea să îşi plece capul, neavând răspunsuri la propriile-i întrebări.
Eterne poveri ne punem pe umeri, mergând pe drumul pe care ni-l dau aceste toate legi ale lumii, pe care, cu mândrie, o numim civilizată, la care şi noi mai adăugăm, după cum ne este judecata, a minţii, ori a sufletului, mai multe sau mai puţine condiţii, pentru a nu fi mai prejos decât toţi ceilalţi, dacă se poate, la un loc. Şi merg toate, cât merg, în felul acestor judecăţi, până când vine vremea întrebărilor care n-au cui fi puse, vreme a căutărilor de tot felul. Şi, mai toţi, după aceleaşi pre-judecăţi, caută. Şi caută acolo unde toată lumea spune că este de căutat, şi se împiedică de ei înşişi în a căuta acolo unde spune lumea că nu este nimic de găsit. Cei care, de voie, sau de nevoie, acolo ajung, acolo găsesc ceea ce credeau că stă de ei ascuns, fiindcă nimeni nu are răbdare să vadă gustul roadelor tuturor pomilor, însă cu grabă mare laudă pomul care dă, sau a dat, roade pe gustul lor. Şi pe mulţi, înspre acela, îi trimit cu daruri, sau spre pomi cu roade asemenea, zicând că sunt la fel, bune şi de folos.
La urma-urmelor, dacă e să vorbim despre acel tot care nu îşi poate găsi niciodată o definiţie completă, dacă e lungă şi sofisticată, ci se poate defini doar prin simplitatea identificării cu el însuşi, adevărul, e greu ocolul capcanelor ce, la tot pasul, în vremea de azi, se pot ivi. Adevărul, fiindcă pentru cei mai mulţi singur nu se tălmăceşte, răstalmăcit de alţii este, azi mai mult decât niciodată, şi aruncat, ca întâmplător în calea oamenilor. Şi, ca să plutească mai uşor înspre unii sau înspre alţii, este tot mai uşurat de esen-ţialităţi. Îl uşurează cei care au un motiv, al lor, să-l uşureze şi îl uşurează cei care sunt sărăciţi, prin alţii sau prin sine, de orice duh care să-i la-se să se identifice cu ei înşişi. Din lăcomie şi din mândrie, cei ce-l ştiu îl preschimbă, din prea puţină vrere şi dorinţă de a-l înţelege pe de-a-ntregul, o fac cei ce l-ar voi ştiut. Şi, aceia ce-l ştiu dar îl fac altfel altora ştiut, pe drumuri lăturalnice destinelor îi trag pe ceilalţi, spre a se folosi de ei, în orice fel se poate: de puterea lor, de mintea lor, de ceea ce ştiu să facă, fiindu-le dat ca har, de forţa trupului lor dar (şi s-ar putea, de către cei care văd mai mult decât se lasă văzut, să se spună, “mai ales”) de trupul lor. Unii dintre aceşti prea lacomi doritori de ceea ce este al altora sunt ei înşişi cei care, cu conştiinţa trează fac toate acestea, alţii sunt cei care s-au îmbătat cu băutura vicleană a unei putrede şi efemere puteri, date de oameni sau de legile omeneşti.
Acum, prin cele ce au fost, prin cele care încă nu au fost, am ajuns să ştim mai multe decât am învăţat. Răstalmăcit fiind, nici un adevăr nu-şi mai are esenţa în argumentele care se pun alături de el pentru a fi convingător. Pierdute fiindu-le esenţele, adevărurile se pierd de faptele, ori de tainele pe care le-au avut ca punct de plecare în drumul lor, prin timp, spre a deveni reper oricui, de mai devreme sau mai târziu, făptaş întaia oară al vieţii, ori reîntors spre a se arăta învăţat din propriile greşeli. Şi chiar viaţa nu se mai poate să fie un joc al adevărurilor, fiind schimbată prin aceeaşi răstălmăcire împotriva firii şi a motivaţiei sale, într-un joc în care adevărurile sunt forţat mutate dintr-un colţ într-altul, spre a justifica înţelesuri, judecăţi şi fapte venite din poftiri şi deşertăciunile mândriei celor prea îndărătnici şi nevoitori ai propriilor motivări ale existenţei lor. Esenţialitatea a ceea ce spun eu că e greu, vei spune tu că a fost greu, a pasului hotărâtor, prin urmarea faptelor, va da peste cap toate zisele şi spusele altora. Drumul ce-l vei avea, de-atunci în colo deschis, curat şi fără piedici, îţi va încununa răbdarea, fiind întru totul roditor, prevestit prin ea, prin neînduplecarea ei, prin acceptarea ei, fără ştiinţa că ea este chiar semn de rod.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...